Noi şi părinţii noştri

Din Suplimentul de cultură de azi:

Veni vorba zilele trecute la o discuţie între prieteni: deşi obişnuim să-i ironizăm, să-i observăm cum „bat cîmpii”, „lasă-i, bă, că au obsesiile lor”, „au trăit alte vremuri, nu se mai pot adapta”, cu ce-am fi noi mai buni decît părinţii noştri? „Noi”, adică ăştia – să spunem absolut orientativ – între 25 şi 35 de ani. Noi, ăştia nu demult căsătoriţi, nu demult părinţi, nu demult angajaţi, pe scurt, oameni nu demult cu adevărat, chipurile, responsabili.

Ceea ce ne desparte în primul rînd – fără a ne face neapărat mai buni ori mai răi decît părinţii noştri, dar clar ne desparte – e că sîntem mai infantili decît ei la vîrsta noastră. Sîntem mai egoişti, ne căsătorim mai tîrziu, vrem să prelungim cît mai mult acea stare caracterizată prin „să-mi mai trăiesc încă viaţa”. Ca şi cum pe urmă, amin şi la groapă!

Ca părinţi, la rîndul nostru, sîntem cel puţin mai comici: să ridice două degete cine-i părinte tînăr şi nu a trimis pe mail/ n-a postat pe blog/ n-a listat şi-a tot arătat poza copilului său încă din stadiul de embrion văzut la ecografie. După faza de entuziasm aproape isteric, de lugu-lugu cu ochii ieşiţi din orbire de (auto)admiraţie pentru ce-am fost în stare să scoatem din noi, să facă un pas înainte părintele tînăr care nu a gîndit măcar o singură dată în sinea lui „normal, îl iubesc de nu mai pot, dar copilul ăsta îmi omoară cariera”. Ceea ce părinţii noştri nu prea cred că făceau.

Cu munca, aici să vezi diferenţe. Într-adevăr, cred că muncim mai mult. Dar pentru ce? Uneori am impresia că generaţia mea munceşte doar pentru a putea merge în concediu. Sau pentru aş cumpăra „jucărele”: nu casă, maşină, televizor, calculator, mă rog, lucruri funcţionale de care ai neapărat nevoie, ci „bijuterii” cu care să ne împăunăm. Acasă, cînd pornim să facem o ciorbă şi ne iese ghiveci, întrebăm mult mai obsesiv decît mama (care ne-a enervat întotdeauna cu asta): „Îţi place?! E bună?!”. Cînd am terminat de văruit casa, ne comportăm de parcă tocmai am fi participat la renovarea Capelei Sixtine. La serviciu, competiţia dintre noi, „promovarea”, îmbracă de cele mai multe ori un aer de bătălie între premianţii clasei. Cînd muncim la un raport, la un proiect, la o vînzare, la ce mai facem noi – cam toţi vorbim despre asta cu o importanţă de parcă am construi piramide sau am lansa rachete în cosmos. Plus că sîntem mai aferaţi, mai stresaţi, chiar şi atunci cînd nu avem nicio treabă.

Cred că o să-i enervez pe mulţi cu aceste generalităţi, cu aceste impresii personale, dar mă risc. Ştiu bine că măcar vreo doi părinţi (dintre cei adevăraţi, adică ai noştri) tot ung pe suflet.

 

De la cine-i?

Unii ştiu formula magică de pe vremea comunismului, cînd se întrerupea brusc o emisiune şi apăreau purici pe ecranul televizorului. După o verificare sumară, dar suficientă, constînd în doi pumni pe carcasă, dădeai sentinţa: „E de la ei!”. Care „ei” nu conta. Sintagma te liniştea ca prin minune în orice situaţie în care se dovedea că „e de la ei”. Nu ştiu la alţii, dar la mine încă mai mergea formula.

De cînd cu frigul, am însă o problemă. Pe cine să învinovăţesc că stau în casă îmbrăcat ca eschimosul? E de la mine – nu-s bune termopanele, sînt înfundate ţevile caloriferului – sau de la ei („nu dau ăştia căldură”)? Acum cîteva minute, am verificat termopanele şi sînt bune. Ţevile nu-s înfundate, caloriferele sînt fierbinţi de nu pune poţi mîna pe ele. Şi  acestea sînt bune. Iar eu îngheţ. Şi nu-i nici de la mine, nici de la ei – asta dilemă! Şi brusc, la căldura dată de mucul ţigării, m-am luminat: „E de la El! Pînă nu dă Ăsta drumul la căldură, n-ai ce-i face!”.

Şi m-am liniştit ca prin minune.

 

Gică în Franţa

Bună ziua domnu Florin Gică sunt. Băeatu cu gresea. Ce voiam ca să vă spun? Ieu intru aicişa ca să scriu mai rar căci ieu sunt acu la treabă la franceji şi chear la Paris, dacă ştiţi. Deci ieu sunt cu Vacă şi cu Bejan căci am prins o lucrare mai mare la nişte franceji.

Deci dacă vreţ ca să vă aduc ceva de la francej cînd măn-torc vă rog săm spuneţ, poate vreţ blugi sau o giacă, căci la iei e de toate.
Vacă şi ieu punem nişte peatră macadan şi văpsim undeva pe un deal unde ie o biserică foarte mare unde am aflat că se păstrează aicişa inima lu Domnu nostru Isus Hristos la care franceji zice sacrechior. Deci noi punem neşte peatră de macadan şi vopsim nişte stîlpii înt-ro peaţă unde e numa case vechi şi crecă ie un carter sărac căci are şi francejii problemele lor.

Deci să vă spun cea-m păţit eri seară. Eri seară după ce am terminat ieu m-eam strîns ieu bidinelile şi vopseaoa şi am zis căci să intru să biau o bere înt-ro cîrciumă. Deci am văzut ieu o cîrciumă care am crezut căci e de la Anbasadă de la noi căci scria pe ea Consulat adică chiar consulat şi pe româneşte. Deci am intrat ieu la Consulat dar nu era nici o cîrciumă de la noi acoloşa, căci era tot o cîrciumă de franceji şi crecă a scris pe ea Consulat ca să atragă pe bieţii români care vine aicişa la muncă. Deci am intrat ieu şi am loat iun bier, adică o bere căci aşa se zice aicişa. Oameni din cîrciumă se uita la mine căci eram cam cu pete de văpsea pe salopetă şi ieram eu şi cu găleţile, dar cred căci sa gîndit că viu de la muncă şi nu m-ea zis nimenea nimica. Şi cum biam eu berea aceia a intrat nişte japonezi crecă căci avea ochii de japonezi şi japonezii a început săm-i facă poze şi să se bucure de parcă văzuseră pe moş crăciun. Şi o japoneză ce să zic tare frumuşică m-ea cerut voe să facă o poză cu mine şi apoi şi alţi japonezi a venit la poze de parcă eram prieteni de cînd lumea şi ieu mă gîndeam căci Vacă no să mă creadă cînd o săi zic căci mea-m făcut poze cu o japoneză.

Deci la un momendat un franţuz grăsan care bia o cafea l-ea zis la japoneji că mă confundă cu unu dea lor care şi iel era zugrav şi bea acolo mai demult şi că să num mai facă poze. Şi deci grăsanu ma întrebat de unde sunt şi ieu am zis:
- De Rumani, am zis ieu.
Zice iel:
- Chel pei de merdă.
Deci ieu ma-m cam supărat oleacă şi mea-m zis ieu, lasă căţ arăt ieu ţie grăsanule.
Zic:
- Se vre. Me le fam sont le pliu bel fam diu mondă.
Grăsanu sa agitat oleacă.
- Me coa? Tiut le fam sont bel.
- Se vre. Me jeo ne pa dorgasm că avec le fam rumen.
Deci ia-m traso grăsanului căci na mai zis nimic căci a rîs şi iel şi crecă voia săm dea o bere dar iam zis în gînd dute dracu căci crecă Vacă mă aştepta acasă căci era tîrziu.
De aceia zic căci dacă vreţ ceva de la Paris săm spuneţ căci vă iau şi ne înţelegem noi în ţară.

 

Sefe sau ce?!

Cu vreo doi ani în urmă am fotografiat o fîntînă maură din Sintra, realizată de sculptorul José da Fonseca. Am dat peste poză zilele astea şi m-am mirat ca şi atunci cînd am văzut-o: las că nu prea văd locul unui Iisus statuie la o asemenea fîntînă, dar aşezat în fund, ca la odihnă?!

Am căutat pe net şi m-am nedumerit şi mai mult: în toate pozele găsite online nu apare nici un Iisus la fîntînă. Sigur există o explicaţie simplă. O ştie cineva din întîmplare?

Asta-i poza mea:

Asta-i poza fîntînii, găsită în mai multe locuri pe net, dar în toate, fără nici picior de Iisus:

 

Winterfresh

Later edit! mi-am amintit că mai am un Geonă de pe cînd era în deplinătatea facultăţilor paranormale:

 

Gică se întoarce!

Constat bucuros că Gică a revenit pe blogul meu cu un comentariu-răspuns la povestea spusă de mine aici.  Cred că revenirea lui în forţă merită o postare separată de comentarii:

Bună ziua domnu Florin ce mai făceţ? Gică sunt băiatu cu gresea. De ce vă scriu.
Ieu î-l înţeleg pe omu acela săracu pentru căci şi ieu am păţito odată de na-m să uit niciodată. Deci ce am păţit ieu. Am plecat odată la Bucureşti pentru căci ma trimis văru meu Vacă ca să cumpăr ceme paişpe din Bucureşti pentru căci la noi nu se găsea şi aveam de lucru la o casă şi nu găseam ceme paişpe. Deci ajung ieu pe la şase dimineaţa căci venisem cu un tren de noapte unde am stat foarte mult de vorbă cu un părinte despre Dumnezeu. Deci ce să fac? Mia-m loat rucsacu în spate şi am pornit să mă plinb prin Bucureşti pentru căci magazinu unde se găsea ceme paişpe se deschidea la noă. Şi mergeam ieu tot aşa şi mă uitam la reclame căci în Bucureşti ie foarte multe reclame şi mă mai uitam şi ieu ca să treacă tinpu.
Cînd deodată începe să mă treacă aşa o nevoie tot mai mare. Ieu am zis că o săm-i treacă dară nevoia era mare pentru căci afară era şi tare frig. Am început ieu să mă uit după un vece, dară de unde vece în centru Bucureştiului la şapte dimineaţa. Pe scurt, ma-m îngrijorat foarte tare şi am zis că nu mai ie de glumă. Am intrat ieu pe prima uşă de la un magazin care iera deschisă căci o femeie mătura şi scotea gunoiu afară. Iera un magazin de piane şi atunci mia-m zis că ce chestie, căci şi mia îm place foarte mult muzica la pian.
- Doamna, am zis ieu, nu vă supăraţ dar aş vrea să merg la un vece, căci nu este în zonă.
- Dar noi nu avem vece, zice doamna.
- Cum nu aveţ vece? zic ieu
- Nu avem vece pentru căci nu era nici înainte.
- Aha, zic ieu. Şi dacă aveţ nevoie la vece unde mergeţ?
- Mergem alături la cinema dar acum ie închis pentru căci filmu începe la noă.
Zic
- Doamnă ieu vreau să merg la vece nu la film.
- Deci ieu vă înţeleg, zice ea, dară veceu e închis.
Deci am eşit şi am pornito mai departe cu paşi mici şi fără să mă agit prea mult zicînd ieu în gînd că nu se poate, că trebue să găsesc undeva un vece. Cum mergeam ieu am văzut o firmă mare care iera de la un cazinou şi uşa iera deschisă şi iera şi un om care fuma. Deci am zis că am noroc. Cînd să intru la cazinou omu care fuma mia zis:
- Bună ziua.
- Bună ziua, zic.
- Sunteţ membru?
- Ce membru? zic
- Membru, zice.
- Nu, nu sunt.
- Atunce unde mergeţ?
- Merg la un vece, zic.
- Dară aici nu ie vece public.
- Nu ie, zic ieu, dară nu găsesc nici un vece în zonă.
- Îm pare rău, aici ie doar pentru membri.
- Domnu, zic, am o urgenţă pentru căci nu se găseşte nici un vece în zonă.
- Ieu vă înţeleg, domnu, dară nu am voe să las decît membri.
Şi a intrat şi a închis uşa. Cînd am văzut aşa ceva ieu la-m înjurat în gînd. Mia-m zis căci dacă chiar nu găsesc un vece atuncea o să fac în stradă căci nu sunt nebun să fac pe mine. Deci ocheam ieu o scară de bloc sau cam aşa ceva cînd deodată văd aşa ca un mic băruleţ cu luminile aprinse şi de unde se auzea muzica. Cînd mă apropi ieu cu ultimele puteri văd că era o şaormerie căci aşa scria pe geam şaormerie şi iera deschisă. Niciodată în veaţa mia nu ma-m bucurat atît de mult să văd o şaormerie deschisă. Deci mia-m făcut repede planu că trebue să mă fac că cumpăr ceva ca să nu mă dea afară. Cînd am intrat înăuntru era foarte mizerie şi doă mese şi nişte muzică arăbească dată tare.
Zic
- Bună ziua.
- Bună ziua. Cu ce vă servim domnu?
Ieu mă uit repede să văd ce mai avea de vînzare pentru căci mia num-i place şaorma şi pentru căci am văzut şi preţu la o şaorma care iera de vreo sută cinzeci de mi deci foarte scunp.
- Deci, zic, un pahar de iaurt…
- Dar nu avem iaurt, zice iel.
- Dar cel de acolo nu e iaurt? zic ieu în timp ce simţeam căci nu mai puteam.
- Acela ieste airan.
- Bine, zic, deci daţim un pahar de airan de acela.
- Dar nu se poate căci airanu e doar pentru şaorma.
Deci mia-m dat seama căci or fac pe mine or cumpăr o şaorma.
- Deci daţim o şaorma, zic ieu şi dau săm las rucsacu jos ca să alerg la vece.
- De care şaorma, zice.
- Cu pui, zic.
- Nu mai avem cu pui, zice.
- Daţim de care aveţ.
- Păi avem cu carne de berbecuţ. Dacă mai aşteptaţ oleacă ne aduce şi carne de pui.
- Domnu, daţim cu carne de berbecuţ, zic şi mă duc la uşa pe care scria că ie vece acolo.
- Staţ aşa, domnu.
- Ce mai ie? zic ieu.
- Cu maeoneză sau cu checiap?
- Cu checiap.
- Aha, deci cu checiap. Şi vă pun şi ceapă?
- Puneţim, zic şi chiar că la-m băgat în măsa şi am intrat la vece. Dar cînd am intrat, să cad jos să înebunesc. Mea venit chiar să plîng. Iera doar o ghivetă şi nu iera nici un vece. La-m înjurat în gînd pe omu de la şaormerie de toţ morţiii lui şi pe toţ arabi din lume. Am crezut că ameţesc şi că cad jos. Am eşit înapoi şi ma-m făcut că nu sunt chiar aşa disperat.
- Dar, zic, nu aveţ aici şi vece?
- Ba da, zice, dar e pe uşa aia nu pe uşa aia.
Atunci am simţit căl iubesc pe acest om şi că la-m judecat greşit şi pe el şi pe toţ arabi şi mia-m amintit şi de ce mia zis părintele acela pe tren care am venit noaptea căci să nu judec pe aproapele meu căci noi nu putem ca să ştim dacă ceva ie bine sau rău pentru căci numai Dumnezeu ştie.
Deci cînd am eşit ieu de la vece ieram un alt om. Dar tot nu puteam mînca şaorma aceia. Deci am muşcat oleacă din ea şi am lins oleacă de checiap apoi am lăsato în farfuriuţă şi ma-m dus să plătesc. Omu zice:
- Ieu va-m zis să aşteptaţ carnea de pui.
- Lăsaţ, zic. Cît coastă?
Ma costat o sută opzeci de lei şi pentru căci nu avea mărunt ia-m lăsat două sute de miii de lei. Binenţeles căci a trebuit să iau mai puţin ceme paişpe pentru căci nu mia mai ajuns bani. Cum mă să nuţ ajungă bani, ceai făcut cu ei, ma întrebat Vacă cînd am ajuns ieu acasă.
Zic:
- Vacă îţ vine să crezi că în Bucureşti ma-m căcat de doă sute de miii de lei?
Deci asta voiam ca să vă spun că ieu îl înţeleg pe omu acela care nu a găsit şi el o şaormerie deschisă.

 

Pe scări

În drum spre serviciu, din şoseaua spre Păcurari pînă în dreptul liceului Negruzzi, am de urcat nişte scări. Cam multe. Nu m-am gîndit niciodată să le număr (deşi ar fi o idee). Cînd ajung în capul scărilor, mă uit atent pe la jumătatea lor, ca să văd cum e poziţionată haita de cîini – sînt vreo cinci, de regulă, de gaşcă, jucăuşi, văzîndu-şi de treburile lor, dar care, o dată la o lună-două, mă atacă din senin, înconjurîndu-mă cam cum fac hienele cu o gazelă din aia mai slăbană, rătăcită de turmă. Îmi caut din priviri măcar vreo cîţiva semeni din turma mea, care urcă sau coboară, pentru un eventual sprijin  psihic (practic, nu m-a susţinut niciodată nimeni, fiecare e bucuros că nu-i el pe post de gazelă slăbană; se mulţumesc să privească, cu urechile ciulite, gata de fugă, incidentul). Şi, cînd nu-i nimeni, îmi pregătesc apărarea fie cu ruscsacul în care am laptopul, fie cu geanta de pe umăr în care am aparatul foto. Ambele s-au dovedit arme extrem de eficiente – e suficient să fac piruete  cu ele în mînă, rotindu-le ameninţător înspre haită. De fapt, e mult spus “arme” – le folosesc  în scop defensiv, doar nu-s prost să pocnesc cîinii cu laptopul sau cu aparatul meu foto.

Aşa, deci verificam eu ieri scările. Şi-aproape de capătul celălalt, cale de vreo cinzeci de scări mai sus, fix pe mijlocul lor, se pişa un domn. Cînd m-a zărit, a făcut repede cîteva floricele disperate cu pişu în zăpadă şi s-a încheiat la prohab. Am plecat capul şi m-am deplasat înainte, ocupînd extremitatea stîngă a scărilor. El a coborît ocupînd extremitatea dreaptă. Cînd a ajuns în dreptul meu, l-am auzit spunîndu-mi cu voce stinsă, jenată, ca şi cum ar fi vorbit pentru sine: “Mă iertaţi, dar mă scăpam pe mine”.

 

Eminescu

 

Idealuri populare

Recunosc, m-am enervat puţin “răsfoind” diverse comentarii de la sfîrşitul unor diverse articole din presa de azi. Nici nu contează pe ce subiect. Şi-s pe punctul de a trage concluzia că tocmai noul sistem de după Revoluţie – mai mult sau mai puţin capitalist – a împlinit pentru români o seamă de idealuri comuniste. “Cei mulţi”, “noi” (a se înţelege poporul), “muncitorii”, “pensionarii”, “ţăranii”, pe scurt, “oamenii simpli” etc. se plîng totuşi întruna.

Păi, fraţilor, eu nu înţeleg. Nu voi, “cei mulţi”, stabiliţi acum pe bune cine ne conduce patria? Nu voi, “cei mulţi” – prin mulţimea voastră denumită audienţă -, stabiliţi ce trebuie să ne placă, care e interesul public, la ce emisiuni ne uităm, ce ziare citim, ce muzică ascultăm? În comunism se vehicula doar ipocrit ideea că voi aveţi puterea, că voi puteţi hotărî. Astăzi, chiar o faceţi. Nu vă plac liderii? I-aţi ales liber, democratic. Vă nemulţumesc? Doar voi îi puteţi schimba. Nu vă plac manelele, cancanurile, telenovelele, certurile etc.? Mă tem că e doar o declaraţie. Audienţele demonstrează, matematic, contrariul.

Şi-n primul rînd există marele ideal comunist împlinit de capitalism: “oamenii simpli” îşi pot da cu părerea, public, despre orice, fie că ştiu au ba despre ce e vorba. Şi dacă aceştia vor consideră într-o bună zi, în baza “bunului simţ”, a ceea ce văd cu proprii lor ochi, că soarele se roteşte în jurul pămîntului, pentru că-s mai mulţi, aşa va fi. Dacă va apărea vreun neghiob care să susţină că pămîntul se-nvîrteşte în jurul soarelui, o să şi-o ia caldă de la “oamenii simpli”.

Şi-atenţie, “oameni simpli”, nu spun că n-aveţi voie să vă daţi cu părerea, ci doar că trebuie şi să vi-o asumaţi.  Nu înţeleg, de ce vă plîngeţi?

 

Urări şi cozonac

Am mai scris parcă: îmi displac – hai să nu zic urăsc – urările făcute cu ocazia sărbătorilor. Pentru că mi se par – hai să nu zic ipocrite – inutile, formale. E ziua ta, e Paşte, e Crăciun, e Anul Nou etc., hop o tonă de urări. Ok, e frumos, e politicos, aşa se face, aşa e bine, dar dincolo de asta, mai interesantă, mai din suflet, mi se pare o urare făcută într-o luni dimineaţă, într-o joi după-amiază.

Asta pe principiul pe care l-am stabilit împreună cu prietenul meu Padre: o urare egal o felie de cozonac. Şi se întîmplă cam aşa: eşti burduşit de mîncare, nu mai suporţi să vezi mîncăruri „speciale” şi te duci la/ te întîlneşti cu cineva (care, la rîndu-i, e burduşit, nu mai suportă mîncare). „Uite, haleşte o felie de cozonac adusă de mine”, îi spui entuziasmat. „Desigur, ia şi tu o felie de cozonac de la mine!”, îţi răspunde la fel de pătruns de magia momentului. Şi împreună, halim. Pentru că aşa se face, aşa e bine. Însă de cîte ori se întîmplă să primeşti o felie de cozonac cînd te întorci de la serviciu într-o miercuri nasoală?

În fine, nu mai lungesc vorba, ce-am scris mai sus e – iertare – o scuză nepoliticoasă pentru faptul că nu prea fac/ răspund la urări cu ocazia Sărbătorilor. E din cauza prea multului cozonac. Exagerez, ştiu, greşesc, dar  sînt sincer. O după-amiază oarecare frumoasă!