Din Suplimentul de cultură de azi:
Veni vorba zilele trecute la o discuţie între prieteni: deşi obişnuim să-i ironizăm, să-i observăm cum „bat cîmpii”, „lasă-i, bă, că au obsesiile lor”, „au trăit alte vremuri, nu se mai pot adapta”, cu ce-am fi noi mai buni decît părinţii noştri? „Noi”, adică ăştia – să spunem absolut orientativ – între 25 şi 35 de ani. Noi, ăştia nu demult căsătoriţi, nu demult părinţi, nu demult angajaţi, pe scurt, oameni nu demult cu adevărat, chipurile, responsabili.
Ceea ce ne desparte în primul rînd – fără a ne face neapărat mai buni ori mai răi decît părinţii noştri, dar clar ne desparte – e că sîntem mai infantili decît ei la vîrsta noastră. Sîntem mai egoişti, ne căsătorim mai tîrziu, vrem să prelungim cît mai mult acea stare caracterizată prin „să-mi mai trăiesc încă viaţa”. Ca şi cum pe urmă, amin şi la groapă!
Ca părinţi, la rîndul nostru, sîntem cel puţin mai comici: să ridice două degete cine-i părinte tînăr şi nu a trimis pe mail/ n-a postat pe blog/ n-a listat şi-a tot arătat poza copilului său încă din stadiul de embrion văzut la ecografie. După faza de entuziasm aproape isteric, de lugu-lugu cu ochii ieşiţi din orbire de (auto)admiraţie pentru ce-am fost în stare să scoatem din noi, să facă un pas înainte părintele tînăr care nu a gîndit măcar o singură dată în sinea lui „normal, îl iubesc de nu mai pot, dar copilul ăsta îmi omoară cariera”. Ceea ce părinţii noştri nu prea cred că făceau.
Cu munca, aici să vezi diferenţe. Într-adevăr, cred că muncim mai mult. Dar pentru ce? Uneori am impresia că generaţia mea munceşte doar pentru a putea merge în concediu. Sau pentru aş cumpăra „jucărele”: nu casă, maşină, televizor, calculator, mă rog, lucruri funcţionale de care ai neapărat nevoie, ci „bijuterii” cu care să ne împăunăm. Acasă, cînd pornim să facem o ciorbă şi ne iese ghiveci, întrebăm mult mai obsesiv decît mama (care ne-a enervat întotdeauna cu asta): „Îţi place?! E bună?!”. Cînd am terminat de văruit casa, ne comportăm de parcă tocmai am fi participat la renovarea Capelei Sixtine. La serviciu, competiţia dintre noi, „promovarea”, îmbracă de cele mai multe ori un aer de bătălie între premianţii clasei. Cînd muncim la un raport, la un proiect, la o vînzare, la ce mai facem noi – cam toţi vorbim despre asta cu o importanţă de parcă am construi piramide sau am lansa rachete în cosmos. Plus că sîntem mai aferaţi, mai stresaţi, chiar şi atunci cînd nu avem nicio treabă.
Cred că o să-i enervez pe mulţi cu aceste generalităţi, cu aceste impresii personale, dar mă risc. Ştiu bine că măcar vreo doi părinţi (dintre cei adevăraţi, adică ai noştri) tot ung pe suflet.








