Ăl mai cowboy cititor

Am întîlnit în casa unui prieten un tip destul de interesant – băieţaş de cartier, din ăla cu vrăjeală pe el, cu şmenuri la activ, cu mamă fugită de-acasă şi tată din flori, cu „pretenari“ în Germania şi fraţi la penitenciar. Omul făcea armata şi venise în permisie.

Era vecin de scară şi trecuse pe-acolo ca să mai povestească una alta, să-şi revadă amicul, să audă noutăţi. Cel puţin aşa credeam. La un moment dat – şi asta ne-a făcut ochii cît cepele de mirare – nu ştiu cum a adus vorba şi zice că ar vrea să împrumute o geantă de cărţi. „Nu prea cred că ai ce să alegi de la mine – i-a zis prietenul meu. Vezi şi tu prin bibliotecă.“ Tipul s-a dus pe hol – chiar avea o geantă la el –, s-a întors la bibliotecă şi a început să o evalueze cu ochi critic. Zice: „Băi, ţi-aş lua nişte cărţi din astea mai groase“. A început să scoată din raft şi să facă teanc: Dostoievski, Tolstoi, Gogol, Goncearov (prietenul meu e fan al literaturii ruse), dar şi Salman Rushdie, Jonathan Coe, Flaubert etc. În fine, era clar că principalul criteriu de selecţie îl constituia grosimea cărţii. Nu m-am putut abţine să-l întreb ce face el cu cărţile alea la armată. „Frăţioare, zice, păi, acolo la noi e-o plictiseală de crăpi! Şi ăl mai cowboy soldat citeşte de sparge.“ M-am prins: consecvent spiritului său întreprinzător, tipul îşi dezvoltase o mică afacere. Descoperise o nişă, un public, avea cerere şi a creat oferta. Ducea o campanie gen „Cărţi contra ţigări“.

Un alt prieten, sucevean, fost coleg de facultate, se mutase la un moment dat în Iaşi ca să-şi caute de lucru. Şi-a găsit o gazdă undeva pe lîngă mine. N-avea televizor, n-avea radio. Cel puţin o dată pe săptămînă venea şi împrumuta de la mine cîte o geantă de cărţi. Şi el chiar le citea, nu a făcut o afacere din asta. Cred că citea cu o patimă pentru lectură pe care nu a mai avut-o de mult. Era atît de prins, încît mă tem că nici nu şi-a mai cautat de lucru.

Ralu a fost plecată cu o bursă în Italia. Mi-a povestit ce succes enorm aveau cărţile luate de ea printre colegii ei români. Într-o săptămînă, toţi – chiar şi cei care nu prea fac asta acasă – au citit cel puţin un Saramago, un Platonov. Îmi amintesc că am avut şi eu perioade din astea demente de lectură, cînd trăiam cumva izolat. În vacanţele petrecute acasă la părinţii mei. În cort, la munte, în zilele ploioase. Cred că ne amintim cu toţii de cît de mult şi cu cît interes citeam în comunism. Stau şi mă întreb dacă nu ne-ar prinde bine uneori cîte o închisoare, ca să ne regăsim plăcerea lecturii.

 

Bancuri cu eschimoşi

Weekend-ul trecut am fost la Craiova, împreună cu Dan Lungu, pentru premiile şi colocviile revistei “Mozaicul”. Plus o lansare a ultimelor noastre cărţi, Lampa cu căciulă şi Cum să uiţi o femeie. Am întîlnit oameni foarte faini acolo, precum şi – pe cît am apucat să văd, adică centrul – un oraş frumos, departe de cel pe care îl vedem la ştirile de seară (cu ninjălăi care te taie cu sabia pe stradă, cu şmecheri care merg cu maşina pe trotuar la 120 pe oră etc.; or fi fost şi din ăştia, dar n-au apărut, nu ştiu de ce,  la colocvii).

Problema pe care o anticipam cu deplasarea la Craiova era legată de cele 20 de ore de mers cu trenul, dus-întors. Aparent, n-a fost: am vorbit pe tren cu Dan (şi cu Dana, şoţia lui, redactor de carte invitat de asemenea la eveniment) de ne-au pocnit fălcile. Şi tot am mai fi avut ce discuta. Necazul e că atunci cînd am ajuns acasă m-a luat o oboseală de parcă aş fi parcurs drumul cu bicicleta. Am adormit în fiecare seară la 11 (de obicei, o fac pe la 3-4 dimineaţa) şi m-am trezit la 9-10. Nici nu m-am apropiat de calculator decît pentru treburile de serviciu. Văd că abia acum încep să-mi revin.

Printre altele, la un moment dat am ajuns să-i pomenesc lui Dan de o mare provocare personală pe care o am ca scriitor: să fac un banc bun. Ok, scriind, vorbind, mi-a mai reuşit să smulg hohote de rîs de la oameni, dar un banc cît de cît mişto, creaţie proprie, nu mi-a ieşit niciodată (deşi m-am chinuit mult, în două rînduri, să scot unul cu un scafandru şi altul cu Hegel). Şi l-am contaminat şi pe Dan. Ne-am centrat, nu mai ţin minte cum veni vorba, pe ideea că la eschimoşi ziua şi noaptea au cîte 6 luni fiecare. Şi dă-i luptă, nenicule. Chiar şi la diferenţe de ore, în mijlocul altor discuţii, ne apropiam unul de urechea celuilalt cu variante care să exploateze potenţialul de banc cu eschimoşi. Genul:

Se-ntoarce un eschimos seara acasă, intră în igloo, trînteşte uşa, dă cu foca din cap de pămînt şi-i spune nevestei: “Băi, am avut o zi la serviciu, ceva de groază!”.

Un eschimos chior de somn se plînge prietenului său: “N-am putut dormi de nici o culoare. Toată noaptea s-a foit ăla micu!”.

Nuntă adevărată la eschimoşi: a ţinut trei zile şi trei nopţi!

Un eschimos mahmur către amicul său: “Am încurcat-o cu nevastă-mea! Am băut toată noaptea trecută şi nici nu m-am dus acasă!”.

Un răspuns pentru şeful eschimos, la solicitarea de a rezolva ceva urgent: “Nici o problemă, şefu. În două zile fac asta!”. ..

Mă rog, încă mai lucrăm pentru cea mai bună variantă. M-am întîlnit săptămîna asta întîmplător cu Dan şi văd că nici lui nu i-a trecut. Cred că pînă la urmă o să ne iasă un banc cu doi scriitori care vor să facă un banc… În cît timp reuşesc doi scriitori să scoată un banc?… Dacă-s eschimoşi, în cîteva zile… Somebody stop me!

Later edit:

Un adevărat eveniment cultural: Festivalul internaţional organizat de USE (Uniunea Scriitorilor Eschimoşi) – Zile şi nopţi de literatură.

Suferinţa manelistului eschimos: Aş da zile de la mineeee!

Culmea muncii la negru: un eschimos zilier.

Cel mai aşteptat cotidian eschimos: “Ziua”. Cel mai dificil talk-show eschimos: “Sinteza zilei”.

Cea mai fericită şi cea mai chinuitoare perioadă din viaţa unui eschimos: noaptea nunţii.

 

Scriitorii stau în Bucureşti

O chestie care mă amuză: în majoritatea cazurilor în care iau legătura cu cineva pentru prima dată şi urmează să ne vedem face to face, oamenii stabilesc punctul de întîlnire undeva în Bucureşti. Nu de puţine ori mi s-a întîmplat  ca la sfîrşitul unei conversaţii telefonice sa-l aud  pe interlocutor: “Ok. Hai să vorbim detaliat. Poţi ajunge într-un ceas la Romană?”. Ei, ca s-ajung eu de la Iaşi pînă în Piaţa Romană într-o oră ar fi ceva, nu?!  În plus, primesc nenumărate invitaţii la manifestări culturale  din Bucureşti. Interesant e că toţi dintre cei care mă invită “ştiu” de mine (fie mi-au citit vreo carte/vreun scenariu, fie blogul, fie vreun interviu prin ziar etc.). Şi mai interesant e că fenomenul nu scade în intesitate, din contră, se înteţeşte. Scriu asta tocmai pentru că am văzut acum în căsuţa de mail peste 10 invitaţii la evenimente din Bucureşti care se întîmplă weekend-ul ăsta (şi nu-s trimise la grămadă, ci personalizat).

E limpede: (cel puţin pentru bucureşteni) scriitorii nu locuiesc aiurea pe coclaurile ţării, ci musai în Bucureşti.  Repet, o spun de fun, nu că m-ar deranja în vreun fel.

 

Ursul cîinelui

Nu ştiu dacă nu cumva am mai spus, dar cîinele mamei mele (un soi de pechinez) avea urs. Mai bine zis un ursuleţ de pluş cam de dimensiunile pechinezului. A crescut cu el, a dormit împreună cu el, a alergat/ s-a jucat cu el în gură prin curte, mă rog, şi-a făcut un fel de-a trece prin viaţa lui cîinească împreună cu ursul de pluş. Pînă prin primăvara asta, cînd a sărit un cărbune din sobă pe urs. Şi-acesta a ars instant chiar în faţa cîinelui. Mi-a povestit mama ce priviri nedumerite avea, uitîndu-se la grămada de scrum de sub bot.

În special Otilia, soră-mea, nu s-a împăcat cu necazul lui. A insistat să-i aducă tot felul de jucării: un pui, o girafă, mă rog, tot felul de animale de pluş. Degeaba, pechinezul nici nu le-a băgat în seamă. Nici mare dramă nu credeam că trăia, pentru că l-am văzut eu cu ochii mei la fel de voios (exceptînd perioada în care a stat lat, după ce s-a izbit cu capul de o maşină pe care nu s-a mulţumit doar s-o latre, ci a şi atacat-o din mers).

Aseară am fost acasă împreună cu Otilia. Şi-a mai făcut o încercare cu cîinele: i-a dus un urs fix cum era cel dinainte. Aş fi pariat că pechinezul n-o să-i arate interes mai mult ce cinci minute. Dar de unde? A reacţionat – şi nu exagerez – fericit. L-a luat în gură şi s-a rostogolit cu el pe jos, precum o fac crocodilii atunci cînd îşi apucă prada, l-a alergat, l-a aruncat în aer – strîgînd parcă “Uraaaa!”. Apoi şi-a tîrît ursul în culcuş şi-a adormit cu capul pe el, bucuros ca un orfan care şi-a regăsit fratele.

 

Mătuşa din umbra succesului

Mi-a făcut azi Oana Boca, PR-ul Polirom-ului, o surpriză (încă nu m-am hotărît dacă plăcută au ba) şi mi-a postat pe youtube o intervenţie dintr-o lectură publică avută la Muzeul Ţăranului Român. Pentru cine nu mă ştie cum vorbesc – bîlbîit, incoerent – voila (întrebarea cred că era dacă-i noroc au ba succesul literar; lîngă mine sînt, în ordine, Lucian Dan Teodorovici, Dan Lungu şi Ana Maria Sandu):

 

Amintire din bucătărie

„Dă-i! Arde-l! Rupe-l, băi!“… Noaptea tîrziu. Mă aşezasem în bucătărie cu un teanc de ziare în braţe. Aici se fumează, de-aia ţinem geamul deschis şi la vreme de iarnă. E drept, mai găsim pe gresie cîte un pinguin în hipotermie, dar măcar nu afumăm casa…  Aprind o ţigară, deschid un ziar şi aud zarva de afară…

Ce să fie? Gaşca de la bloc juca mîţa cu boschetarul Costică. L-aş numi vecinul nostru, dacă ar avea casă sau apartament – de fapt, într-un fel, chiar este: Costică şi-a amenajat o „locuinţă“ între blocuri. Are şi rafturi pe care stau cîteva bunuri proprietate privată: cutii, sticle goale, un lighean. Mă rog, acareturi. Şi băieţii se jucau cu el, pasînd mingea de la unul la altul, alergîndu-şi vecinul fără casă. Şi cînd acesta se apropia prea ameninţător, îl luau la ţintă cu şutul. „Dă-i! Arde-l! Rupe-l, băi!“… Costică, în ciuda celor vreo patruzeci de ani pe care îi are, se bucura ca un copil. Un şut ratat – menit să-i izbească mingea peste faţă – a întîlnit în traiectoria sa un geam de la parter, care s-a făcut ţăndări. În cîteva secunde, gaşca s-a evaporat. Doar Costică a rămas cu gura căscată la peisaj. L-am urmărit de la înălţimea etajului trei, cu gîndul să-i iau apărarea dacă apare stăpînul geamului spart. Dar n-a apărut. Costică şi-a luat o şacoşă de lîngă zid, a comentat ceva de genul „Ce oameni!“ şi s-a dus acasă.

 

Şi totuşi deadline-ul…

Aflu că, pe lîngă sensul de „termen-limită”,  deadline-ul mai desemnează şi perimetrul în care trebuie să se mişte puşcăriaşii, graniţa pe care o pot depăşi doar cu riscul de a fi împuşcaţi de gardieni. Pentru mine, informaţia are putere de revelaţie, iar această semnificaţie a devenit mult mai grăitoare despre condiţia unei persoane care lucrează cu deadline-uri.

Am trăit o bună parte viaţă cu tot felul de termene-limită – tema la mate, joaca pe-afară, examene etc. –, cu nelinişte, dar cumva cu o naivă lejeritate faţă de pericolele la care mă expun dacă mă apropii de graniţa interzisă. Din momentul în care am învăţat cuvîntul şi am acceptat – vrînd-nevrînd – că, pentru a fi considerat un profesionist, trebuie să te ţii de termenele-limită, am uneori senzaţia că iadul e făcut din ele, că nu există cuvînt mai terifiant care poate să te aducă pînă în pragul panicii. Deadline-ul e mai înfricoşător şi mai implacabil chiar decît însăşi moartea (măcar acesteia nu-i cunoşti termenul-limită). De o slujbă cu program fix mai scapi, de deadline-uri, niciodată. Nu contează cît de organizat eşti, la un moment dat tot intri panică – iată doar cîteva dintre posibilele aforismele ale fiecărui „vieţaş” care are de-a face cu aşa ceva.

Şi, cu toate acestea, există un lucru extraordinar pe care termenul îl produce în psihicul/ sufletul/ creierul celui care operează cu deadline-uri. O chestie care – cred eu – pune în mişcare toată maşinăria civilizaţiei. Să vă spun o parabolă animată:

La ferma lui Porky, o gîscă face un ou de aur. Porky îl admiră fericit şi caută să afle cine a realizat minunea. Apare şi presa ca să consemneze evenimentul. Gîsca – ştia ea e ştia – tace chitic. Răţoiul Daffy se bagă pe fir şi îşi atribuie măreaţa realizate. E purtat pe braţe, apare pe prima pagină a ziarelor, e adulat. Pînă îl fură mafioţii, îl închid într-o cameră şi-l forţează să repete figura.  Daffy apelează la logică – „Sînt răţoi, nu pot face nici măcar un ou banal” – şi le explică vrăjeala cu presa. Ăia nici nu vor să audă. Duffy primeşte un deadline pînă la care să scoată un alt ou de aur. Încearcă să scape, să mai cîştige timp, transpiră, se plimbă îngrozit prin încăpere cu ochii aţintiţi la ceas. Cînd expiră termenul-limită, intră mafioţii ameninţători, cu pistoale în mînă. Iar Daffy face scurt, spre marea lui surprindere, un ou de aur.

E nevoie să mai explic miezul parabolei? Cînd se apropie ameninţător deadline-ul, chiar dacă nu te crezi în stare, chiar dacă nu ştii cum, faci un ou. Poate nu de aur, dar  îl faci. That’s all folks!

 

Răzbunarea librarului

Nu mai reiau discuţia de aici. Postez doar o poză făcută ieri la librăria din Hala Centrală (proastă poza, făcută cu telefonul, în mişcare, dar cred că faza merită):

 

Cine eliberează certificate de scriitor?

Într-un comentariu pe blogul meu, Maria Postu mi-a cerut un răspuns la o problemă. Ca orice român serios, o pasez mai departe:

Cine stabileşte că x este scriitor adevărat şi că z, şi el semnar de texte, n-are o treabă cu eticheta asta? Cine dă verdictul final, hotărîrea fără posibilitate de apel? Numărul cărţilor publicate? Editura la care este publicat? Numărul cărţilor vîndute? Publicul? Critica literară?  Breasla? Asociaţiile de profil?

 

Invazia

Iar am visat aseară că ne-au invadat extratereştrii. Alienii mei arată cam ca în Războiul stelelor, dar invazia în sine e mult mai diferită, mai freaky decît cea din orice film văzut vreodată de mine. Credeţi-mă pe cuvînt, realizatorii filmelor de gen n-au o treabă cu adevărata atmosferă din jurul invaziei.